Se lasă înserarea

Se lasă înserarea

Se lasă înserarea şi luna plânge-n taină,

Rămas-a fără stele şi-i noapte de amor,

Pusese de rezervă în nu ştiu care haină,

Uitată pe o bancă...de-un tainic călător.

Şi lacrimile-s parcă, rubine şi smaralde,

Ce curg peste obrazul de crin înamorat,

Se vede-n depărtare...o flacară ce arde

Şi-un orizont aşteaptă...să fie prescurtat.

Se scutură salcâmii de floare şi credinţă,

Pe undeva se-aude un scâncet de durere,

Cum să trăiască luna...atâta umilinţă?

La margine de noapte, de vis şi de tăcere.

Se lasă înserarea şi vântul se răstoarnă,

Într-un fânar de gânduri ce fumegă uşor,

Se adunară norii...ce scutură şi toarnă,

Doar sărutări de roua, de patimă şi dor.

Costy Triţă