Singurătatea

Singurătatea

 Singurătatea plânge-n ceas de seară,

Pe-o frunte între palme aşezată

Şi-n ochii care caută pe-afară,

Surâsul trist, al unui trup de fată.

Singurătatea-n suflet...răscoleşte,

Aduce vânt şi ploaie şi furtună
Se lasă-n umeri şi mă-mbătrâneşte,

Pe trupul meu, a devenit stăpână.

Singurătatea...este nor şi ceaţă,
Piatra de moară, fulger şi blestem,
Te rătăceşte-aşa uşor, de viaţă,

E rece, neagră şi de ea, mă tem.

Costy Triţă